Ce este GO-ul ?

GO-ul este un joc de strategie. Inventat în China în urmă cu aproximativ 4000 de ani, a fost introdus în Japonia în jurul anului 700 AD. În decursul timpului, jucătorii din estul Asiei au excelat în acest joc, GO-ul fiind azi jocul naţional al Japoniei. Răspândirea lui în emisfera vestică, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a dus la formarea de cluburi şi organizaţii de GO în întreaga lume, inclusiv în România, care este reprezentată de Federaţia Română de GO.
 
Conceput ca un joc complet logic, GO-ul a trecut testul timpului. Astăzi el se regăseşte în forma originală şi este recunoscut ca fiind cel mai vechi joc de inteligenţă din lume. Cu reguli incredibil de simple, dar cu o strategie care atinge nivelul de artă, GO-ul poate fi jucat de oricine, la orice nivel, fiind la fel de fascinant pentru începători ca şi pentru marii maeştri.
 
GO-ul este un joc de aptitudine şi nu implică nici un element de hazard. Prin plasarea strategică a pieselor pe tablă, ambii jucători caută să construiască şi să controleze un teritoriu mai mare decât al adversarului. Rezultatul partidei este determinat întotdeauna de nivelul general al calităţii deciziilor. Toate mutările sunt vizibile pe tablă. Jocul începe cu tabla goală, exceptând partidele cu handicap (jucătorul mai puţin experimentat primeşte un avans de câteva piese). Jocul este plin de acţiune şi pasionant, trecând de la un front de luptă la altul pe măsură ce fiecare jucător urmăreşte un avantaj de poziţie.
 
Începând cu prima mutare, se construiesc forme unice pe tablă. Exprimarea individuală poate fi atât de vastă încât probabil că nu s-au jucat vreodată două partide identice. Se presupune că există peste 10200 de forme posibile pe tablă! Deşi regulile şi obiectivele jocului sunt extrem de simple, situaţiile care se pot crea pe tablă sunt atât de complexe încât au zădărnicit toate încercările specialiştilor de a programa un computer care să joace GO competitiv. Opinia generală este că nici un computer nu va fi în stare prea curând (sau poate niciodată) să pună la încercare abilităţile unui jucător profesionist de GO. 
 
Strategia jocului are o subtilitate sublimă. De exemplu un jucător poate atrage adversarul într-o serie de mici victorii, asigurându-şi prin această strategie un câştig mai puţin evident dar decisiv în final. Lăcomia şi agresivitatea impulsivă conduc de regulă la declin. O soluţie uşoară poate fi un succes pe moment dar se poate dovedi un dezastru mai târziu. Abilitatea de a combina judecata şi gândirea în ansamblu, necesară în partidele la nivele mari, se dovedeşte a fi factorul care reduce la neputinţă orice software de GO în faţa unui jucător uman experimentat.
 
O partidă de GO este o acţiune cooperativă. Jucătorii au nevoie unul de altul pentru a avea satisfacţia unui joc interesant. Dacă adversarul nu-ţi oferă o provocare suficientă, calitatea jocului va avea de suferit; nu rişti amărăciunea înfrângerii, dar nici nu ai satisfacţia completă a victoriei. În mod tradiţional, jucătorii de GO îşi preţuiesc adversarii, un spirit de respect şi politeţe acompaniază orice partidă.
 
Poate mai important decât toate, GO-ul este un mijloc de comunicare între doi oameni, o dezbatere amicală, pro şi contra. Fiecare piesă pusă pe tablă este o afirmaţie, cea mai coerentă afirmaţie pe care o poate face jucătorul şi, în acelaşi timp, o reacţie la dezbatere în ansamblul ei. Fiecare mutare poate reprezenta un răspuns simplu sau subtil, o completare a altor afirmaţii sau un început de explorare a unui nou subiect.

Istorie

Jocul a fost inventat in China antica, in jurul anului 2000 i.Hr. Una dintre legende atribuie meritul acesta imparatului Shun (2255-2206 i.Hr.), care dorea ca prin intermediul Go-ului sa dezvolte mintea nu prea stralucitoare a fiului sau Shang Kiun. Alte cronici spun ca inventatorul GO-ului este Yao, predecesorul lui Shun, iar altele, ceva mai realiste, atribuie jocul lui Wu, un vasal al imparatului Kieh Kwei (1818-1767 i.Hr.) acelasi care se pare ca a inventat cartile de joc. In orice caz, GO-ul a fost bine cunoscut in antichitatea chineza, marturie fiind descoperirile arheologice si operele literare din acea epoca.

In Japonia, GO-ul a fost introdus in jurul anului 735 d.Hr, pe vremea imparatului Shomu, de catre un anume Kibi Daijin, in urma unei calatorii in China. Probabil ca jocul era totusi cunoscut ceva mai demult, deoarece in anul 738, in urma unei dispute care a aparut in legatura cu o partida pe care tocmai o jucau, doi nobili, Kumoshi si Adzmabito, au tras sabiile, cel de-al doilea combatant pierzandu-si viata. Initial jocul s-a raspandit destul de incet in Japonia si numai printre nobilii din Kyoto.

In jurul anului 1080, jocul a fost introdus in secret, de catre Printul din Dewa, in Provincia Oshu, numarul jucatorilor de GO crescand rapid. La inceputul veacului al XIII-lea jocul era foarte raspandit in randul samurailor si toti razboinicii, indiferent de grad, purtau cu ei un joc de GO pe care il foloseau in momentele de ragaz.  Intre anii 1500-1650 GO-ul a patruns si in paturile mijlocii, multi dintre jucatorii de frunte fiind invitati apoi la curtile nobiliare pentru a-si dovedi maiestria.

La inceputul secolului al XVII-lea a trait celebrul Honinbo Sansha, cel care a adus jocul la forma sa moderna, intemeietorul unei faimoase scoli de GO. Sansha este intemeietorul Academiei de Go din Japonia cu ajutorul substantial al shogunului Iyeyasu; in felul acesta, numele de Honinbo s-a perpetuat la conducerea Academiei de GO si elita GO-ului, devenind cu timpul sinonim cu cel de "maestru al jocului GO". Academia de GO si-a incetat activitatea in secolul trecut, dar Honinbo a ramas unul dintre cele mai inalte titluri profesioniste japoneze.

Tot Honinbo Sansha este primul care a introdus clasificarea jucatorilor de GO pe niveluri "kyu" si "dan", precum si regulile de acordare a handicapului atunci cand se intalneau jucatori de forte diferite. Nivelul cel mai inalt de 9-dan, a fost atribuit doar arareori, numai de vreo noua ori in decursul delor aproape trei secole de existenta a Academiei de GO (ea a fost desfintata in anul 1868, o data cu caderea shogunului). In prima parte a secolului trecut, GO-ul a cunoscut o noua etapa de mare inflorire.  Intre anii 1868-1880, Go-ul a decazut. Academia a fost desfintata, numarul jucatorilor s-a micsorat. Dupa 1880 a avut loc un reviriment, astfel incat la sfarsitul secolului trecut, GO-ul devenise destul de raspandit, de data aceasta in toate paturile sociale.

In aceasta perioada apare si prima carte europeana de GO (in germana), scrisa de O. Korschelt, din care A. Smith preia o mare parte din informatiile privind istoria GO-ului, unele folosite si in lucrarea de fata. Jocul s-a raspandit pe toate meridianele mai ales dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial. Desi in Japonia, China si Coreea de Sud exista jucatori profesionisti, GO-ul ca sport de amator este cunoscut si jucat astazi in toata lumea, la nivel de cluburi, campionate nationale, mondiale si, desigur, la nivel amical, ca joc de placere, inepuizabil in atractivitatea sa.

---------------------------------------------------------------------------
text preluat din cartea dlui Gheorghe Paun "Initiere in GO" - Editura Tehnica Bucuresti 2000

GO - Artă marţială străveche în slujba omului modern

GO-ul poate fi privit şi ca un joc de strategie, dar Go-ul este cu mult mai mult decât atât! Pe lângă faptul de a fi cel mai fascinant şi mai complex joc de strategie din lume, el este o artă marţială străveche şi profundă, un mijloc de comunicare universal şi, mai ales, un instrument pentru dezvoltarea armonioasă a minţii şi educare a caracterului.

Regulile jocului de GO sunt înşelător de simple: nu este necesar echipament sofisticat, nu există mingi, palete, comori, turnuri, zaruri, formule magice, cartonaşe colorate etc. Şi nici o şansă de a câştiga din întâmplare! Toate piesele sunt la fel, cu excepţia culorii: unele sunt albe, iar celelalte negre. 

Descoperit de lumea occidentală abia la sfârşitul secolului XIX, Go-ul are o lungă şi fascinantă istorie în orientul îndepărtat. Inventat în China în urmă cu 4000 de ani, GO-ul a fost desăvârşit în Japonia, acolo unde şi-a împletit destinul cu cel al clasei samurailor, sub înaltul patronat al comandantului militar suprem – Şogunul – al cărui profesor de GO era considerat o persoană importantă în stat.

Introdus foarte târziu în occident, GO-ul a fascinat unele dintre cele mai luminate minţi ale lumii.

Printre personalităţile celebre care, de-a lungul timpului s-au aflat în faţa tablei de GO pot fi amintiţi: Albert Einstein (Premiul Nobel pentru fizică), John Nash (Premiul Nobel pentru matematică), Alan Turing (pionier al computerelor), Emanuel Lasker (campion mondial de şah), Yasunari Kawabata (Premiul Nobel pentru literatură), Philip W. Anderson (Premiul Nobel pentru fizică), Bill Gates (fondatorul Microsoft), Mao Tse Tung, ş.a.

Echipamentul de GO este foarte simplu: o tablă de lemn caroiată cu 19x19 linii, pe care se aşează piese de formă circulară. Nimic mai simplu de atât! Cu toate acestea, complexitatea pe care o poate atinge este atât de mare încât computerele moderne nu-i pot face faţă.  În acelaşi timp, însă GO-ul poate fi înţeles şi savurat chiar şi de copii în vârstă de doar 4 ani!

Odată cu revoluţia industrială propulsată de japonezi în anii ‘60-’70, GO-ul şi-a facut un renume şi şi-a găsit calea spre mediul economic-financiar mondial. Unii dintre marii arhitecţi ai industriei moderne, manageri generali ai unor corporaţii ca Toyota, Nissan, Japan Airlines etc. au folosit strategii inspirate din jocul de GO în lupta pentru cucerirea pieţelor globale.

În zilele noastre, GO-ul este din ce în ce mai puţin privit ca un simplu joc şi, în tot mai multe şcoli şi universităţi din întreaga lume este studiat ca mijloc complementar de real folos în dezvoltarea unei gândiri strategice structurate cu aplicaţii practice în economie, finanţe, management, marketing, matematică, programare  etc.   

Desigur, omul occidental – manager, investitor, inginer, economist etc.,  căutând cu pragmatism calea spre eficienţă şi competitivitate, are nevoie de mai mult decât de metafore şi filosofii orientale. El are nevoie de instrumente şi metode ştiinţifice care să-şi fi dovedit utilitatea practică.  Pentru el, ca pentru mulţi alţii asemeni lui, în zilele noastre, dar şi de-a lungul ultimilor 4000 de ani,  GO-ul poate fi o metodă eficientă, şi nu în ultimul rând plăcută, pentru dezvoltarea abilităţilor de calcul, de anticipare, de luare a deciziilor, iniţiativei, intuiţiei, etc. Infinitul număr de situaţii diferite ce apar pe tabla de GO (nici o partidă nu este identică cu alta!) fac imposibilă abordarea strategiei jocului de GO pe bază de memorare de poziţii (ca în şah) şi doar o abordare inteligentă şi intuitivă în adevăratul sens al cuvântului are sorţi de izbândă!

Nu în ultimul rând, trebuie spus că GO-ul promovează un set de valori morale universale, unanim acceptate atât în Orient cât şi în Occident. Istoria acestei arte marţiale străvechi a dovedit în numeroase rânduri că cea mai sigură, chiar dacă nu cea mai scurtă cale spre succesul dorit (pe tabla de GO, dar şi în viaţa reală) este calea onestităţii, a muncii serioase, a cumpătării şi echilibrului, a politeţii şi înţelegerii, a armoniei între material şi spiritual.

 

sursa: http://csorescu.wordpress.com/2009/03/10/go-arta-martiala-straveche-in-slujba-omului-modern/

Şcolile de GO în Japonia

În GO, actuala rivalitate dintre Corea, China şi Japonia este doar de dată recentă. În ultimii ani, atât China cât şi Coreea nu fac decât să recupereze supremaţia absolută pe care Japonia, fără nici un fel de dubiu, a deţinut-o timp de mai multe secole în faţa oricui altcuiva. Pentru a înţelege cum a ajuns elita GO-ului japonez în această poziţie dominantă, va trebui să ne întoarcem în timp, preţ de vreo 400 de ani, într-o perioadă istorică extrem de agitată - cea a războiului civil care a dus la unificarea Japoniei.

*   *   *

(extrase din GO History Pages, de Andrew Grant)

Oda Nobunaga, samuraiul care a început procesul de unificare a ţării, era totodată un puternic şi entuziast jucator de GO. El a pus să fie găsit cel mai bun jucător al timpului, în scopul de a şi-l face profesor. Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă, cel mai puternic jucător de Go să fie un preot budist (din secta Nichiren) pe nume Nikkai, care locuia într-o pagodă numită Hon'inbo, în templul Jakkoji din Kyoto.

În anul 1578, în timpul unei vizite în Kyoto, Nobunaga a trimis după preot şi a rămas profund impresionat de măiestria acestuia în GO. După standardele vremii, Nobunaga însuşi nu era nici pe departe un jucator slab - fapt care nu l-a împiedicat însă pe Nikkai să-i dea 5 pietre handicap (luându-ne după partidele notate care au supravieţuit acelei perioade, se pare că Nikkai avea aproximativ tăria unui 5 dan amator al zilelor noastre). Tot Nobunaga a fost cel care s-a referit la Nikkai numindu-l "Meijin", ceea ce însemna "expert" sau "om important" - termen care ulterior va fi aplicat ca titlu onorific celui mai puternic jucător al momentului.

După moartea lui Nobunaga sarcina unificării Japoniei a fost preluată de către unul dintre generalii săi, Toyotomi Hideyoshi - şi el un puternic jucător de GO ... care, bineînţeles, l-a păstrat pe Nikkai ca profesor (sensei).

În 1588 Hideyoşi a poruncit tuturor jucătorilor de top să participe într-un concurs, pentru a le determina forţa de joc. După cum era de aşteptat, Nikkai a câştigat concursul şi, ca premiu, Hideyoşi i-a stabilit un salariu anual.

Totodată a rămas hotărât ca, în partidele cu Nikkai, toţi ceilalţi jucători vor trebui să joace de acum încolo cu negrele (sau cu un handicap oarecare).

Cam în aceaşi perioadă Nikkai şi-a schimbat numele în Sansa, adoptând şi titlul de Hon'inbo - după denumirea pagodei unde locuise. Astăzi el este cel mai bine cunoscut sub numele de Hon'inbo Sansa.

Procesul unificării Japoniei a fost încheiat în anul 1600 de către Tokugawa Ieyasu care a devenit Şogun trei ani mai târziu. Ca şi predecesorii săi, Ieyasu era un priceput jucător de GO şi ca atare a luat un număr de decizii care să asigure dezvoltarea ulterioara a jocului.

Prima dintre aceste decizii a fost stabilirea postului de Godokoro - un salariat în cadrul guvernului (Sansa fiind primul ocupant al acestui post).

Godokoro răspundea de toate problemele în domeniul jocului de GO (de exemplu, era singurul care putea face promovări în ranguri). El era profesorul şogunului - şi ca atare era de aşteptat să abandoneze GO-ul competiţional; de fapt putea juca (în principiu) dar numai cu permisiunea şogunului. Postul se bucura de un imens prestigiu iar deţinătorul său căpăta o influenţă care depăşea cu mult lumea GO-ului deoarece beneficia de o poziţie atât de aproapiată de urechea şogunului. Numai deţinătorul titlului Meijin putea candida şi pentru cel de Godokoro - acesta din urmă nefiind însă obţinut în mod automat. Sansa a devenit Godokoro în 1603; de fapt el a câştigat şi postul echivalent pentru Şoghi (şah japonez), cel de Şoghidokoro, deoarece era cel mai puternic jucător şi în acest domeniu.

După scurt timp, el a renunţat totuşi la acest din urmă post, pentru a se putea concentra numai asupra GO-ului.

Titlul de Meijin necesită câteva lămuriri. Aşa cum s-a mai menţionat, "meijin" însemna "expert", "maestru" ... şi iniţial nu avea vreo altă semnificaţie specială. În noul sistem divizat de ranguri, Meijin a devenit însă rangul cel mai înalt - fără a putea fi totuşi echivalat cu modernul "9 dan", din moment ce numai o singură pesoană putea fi deţinatoare a titlului. Pentru a deveni Meijin, un jucător trebuia să fie unanim recunoscut ca fiind cel mai puternic jucător al momentului. În perioada Edo (1600-1868) nu a existat Meijin - şi în consecinţă nici Godokoro - deoarece jucătorii de top erau mult prea apropiaţi ca tărie de joc, niciunul dintre ei nereuşind să iasă în evidenţă în faţa celorlalţi. În perioada aceea rangurile dan nu erau încă divizate.

Clasificarea jucătorilor se făcea totuşi în funcţie de handicapul pe care îl primeau din partea unui jucător de rang Jozu. Jozu (care ulterior a fost echivalat rangului de 7 dan) era rangul maxim la care, în mod normal, un jucător putea ajunge. Mai presus de Jozu se aflau numai Meijin şi jun-Meijin (aproape-Meijin), dar promovarea la aceste ranguri se făcea numai în circumstanţe speciale. Rangul unui jucator era deci exprimat, de exemplu, ca fiind: "două pietre împotriva lui Jozu" (cuvântul "jozu" înseamna "priceput").

Următoarea măsură luată de către Ieyasu pentru promovarea GO-ului a fost stabilirea, în 1605, a "Jocurilor de la Castel" (o-şiro-go). Acestea erau partide oficiale între jucătorii de top, jucate în prezenţa şogunului. La început aveau loc la intervale neregulate şi nu asigurau încă un venit fix, dar în 1628 au fost mutate la Castelul Edo devenind un eveniment anual (cu toate că data exactă - a 17-a zi a lunii a XI-a - nu a fost stabilită decât în 1716). Jocurile de la Castel erau punctul de referinţă a calendarului Go-istic, la ele neputând participa decât conducătorii Şcolilor de Go şi jucătorii de rang Jozu sau jun-Meijin.  Meijin-ul nu participa niciodată, fiind considerat mai presus de orice competiţie.

Dintre toate schimbările care au avut loc în aceea perioadă în GO-ul japonez, cea mai importantă - şi cu efecte remarcabile pe termen lung - a fost înfiinţarea celor patru Şcoli de GO. Se considera că toate au luat fiinţă în 1612, când toţi jucătorii de top (Jozu sau mai puternici) au început să primească salarii anuale (până atunci numai Sansa primise bani de la guvern). De fapt, probabil că cele patru şcoli îşi începuseră activitatea cu câţiva ani mai înainte.

Sansa a fondat cea mai prestigioasă (şi mai cu dărnicie susţinută) şcoală, pe care a denumit-o Hon'inbo. Doi dintre elevii săi, Nakamura Doseki şi Yasui Rokuzo (care mai târziu şi-a schimbat numele în Santeţu) au fondat şcolile Inoue şi respectiv Yasui. Cea de a patra şcoală, Hayaşi, a fost fondată de către Hayaşi Monnyusai; denumirea acesteia se datorează modestiei lui Monnyusai care a considerat ca fiind exagerat numele Mori (pădure) - sugerat de către şogun - preferându-l pe cel de Hayaşi (lemn).

Toate cele patru şcoli şi-au stabilit sediul în Edo (modernul Tokyo), iar următorii 250 de ani de istorie a GO-ului în Japonia sunt de fapt povestea competiţiei lor pentru supremaţie, desfăşurată de obicei în jurul tablei de GO ... dar apelând - nu rareori - chiar şi la neruşinate complicităţi politice.

Şcoala Hon'inbo a avut - în mod evident - cel mai mare succes dintre cele patru, cu toate că nici ea nu a fost scutită de perioadele sale dificile (în special cea de la începutul secolului XVIII). Totuşi dintre cei 10 jucători care au câştigat titlul Meijin - înainte ca acesta să devină actualul turneu anual - 7 au provenit din şcoala Hon'inbo (ceilalţi fiind: doi Inoue şi un Yasui).

*   *   *

 

Dezvoltarea GO-ului în România

Istoria GO-ului în România începe în 1944, când tânărul student Walter Schmidt descoperă în podul unei case părăsite un joc de GO şi un regulament sumar. În 1966 se înfiinţează primul club de GO la Timişoara, iar în 1978 România devine membru fondator al Federaţiei Internaţionale de GO datorită unui membru al acestui club, Andras Venczel.    În 1982, prin iniţiativa prof. Gheorghe Păun şi cu sprijinul tinerilor George Stihi şi Radu Baciu, GO-ul capătă în România dimensiuni pannaţionale, luând fiinţă o întreagă reţea de cluburi de GO, ceea ce face posibilă organizarea primul Campionat Naţional de GO, la Cluj, în 1986.

Tot aceşti trei entuziaşti ai GO-ului vor înfiinţa în 1990 şi Federaţia Română de GO:  http://www.frgo.ro

În ultimii ani, prin activitatea depusă, s-au afirmat două asociaţii tinere în lumea GO-ului românesc: Asociaţia ”Saijo” din Bucureşti şi „Shusaku” din Târgu Mureş.  Astăzi sunt mai multe cluburi de GO în toată ţara, iar despre cele mai multe din ele găsiţi informaţii pe internet.

 

Sensei Saijo Masataka (9p) - lider spiritual

Sensei Saijo Masataka şi-a asumat singur misiunea de a descoperi şi forma tinerele talente ale GO-ului, aceasta fiind modul în care vocaţia sa de excelent pedagog s-a putut afirma pe deplin. A elaborat o metodă proprie de predare a elementelor de bază, extrem de simplă şi eficientă. Cu sprijinul Nihon Ki-in, Asociaţia Japoneză de GO, îşi continuă acţiunea de popularizare a GO-ului în Europa.

În 1985, îl descoperă pe tânărul Cătălin Ţăranu, care-i va confirma pe deplin încrederea acordată, fiind în momentul de faţă jucătorul european cu cel mai înalt rang profesionist, 5 dan pro.  După 10 ani de activitate de promovare asiduă, europenii l-au denumit cu simpatie „Buddha GO-ului european“.

Cătălin Ţăranu (5p)

După o incredibil de rapidă ascensiune în topul jucătorilor din România, Cătălin Ţăranu deschide o nouă pagină în istoria GO-ului european devenind jucător profesionist de nivel 5dan în Japonia, sensei Saijo Masataka fiind mentorul său.

În 2003, după 9 ani de competiţii profesioniste, se întoarce în România cu misiunea de a contribui la promovarea GO-ului în Europa, reuşind să cucerească în vara anului 2008 titlul de campion european la Leksand, în Suedia, unde s-a desfăşurat Campionatul European de GO.

Site-ul lui Cătălin este http://catalingocenter.com/Preview-c5.html

---------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Radu Baciu (4d)

Unul dintre cei mai importanţi promotori ai GO-ului românesc,

dl Radu Baciu a impulsionat înfi­­in­­ţarea primelor cluburi de GO

din ţară, organizarea primelor con­­­cursuri la nivel naţional,

sub îndru­marea sa atentă formându-se pri­mii jucători de nivel

internaţional.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------

Un joc de peste 4000 de ani cucereşte societatea modernă

Un piteştean a făcut carieră din jocul de Go

Un piteştean care a descoperit Go-ul acum aproximativ 30 de ani a reuşit să facă din pasiunea lui o carieră frumoasă. Traseul vieţii lui, de când a descoperit acest joc, a fost unul asemănător cu cel al jocului însuşi, adică un traseu iniţiatic şi cu multiple schimbări menite să-l dezvolte pe jucător. Jocul de Go este vechi de peste 4000 de ani, provenind, se pare, din China, de atunci şi până azi acesta neschimbându-se deloc. Mirel Florescu, multiplu campion la nivel internaţional şi unul dintre românii cei mai pricepuţi în ceea ce priveşte acest joc fascinant, a devenit profesor de Go, a scris un manual şi a studiat patru ani la o academie de Go din Japonia, pentru a se perfecţiona.

„Go este un joc al convieţuirii”

Mirel Florescu a descoperit jocul de Go cu aproximativ 30 de ani în urmă, iar la vârsta de 15 ani a participat la primul concurs, organizat cu ocazia formării primului cerc de Go la Piteşti. „În jurul anului 1984 am luat parte la acest cerc, fiind organizat un concurs. Atunci i-am bătut pe toţi. În cadrul acestui cerc mi-am făcut mulţi prieteni pasionaţi şi ei de jocul de Go”, spune Mirel. După anul 1990, Mirel a putut ieşi la concursuri în afara ţării. „Am descoperit, la primul Campionat European de Go, că eram bun şi la nivel european. La acest campionat am cunoscut nişte japonezi care mi-au propus să merg în Japonia pentru a studia Go-ul. Acolo, acest joc este ridicat la rang de artă. Go este un joc cu o filosofie aparte şi, spre deosebire de şah, este un joc de convieţuire, pe când şahul este unul al distrugerii”, spune Mirel Florescu. La propunerea japonezilor şi mânat de o puternică pasiune pentru acest joc, Mirel a decis să lase totul (era student la matematică şi TCM) şi să plece la studii în Japonia, pe urmele unui joc milenar ce se împleteşte cu cele mai profunde şi vechi civilizaţii umane. A studiat timp de patru ani Go la o academie din Japonia, iar apoi a fost obligat să se gândească foarte serios dacă va mai rămâne în această ţară, sau dacă va reveni în România. „În Japonia, dacă vrei să-ţi câştigi traiul din Go, trebuie să devii profesionist, ceea ce este foarte dificil, poate dura zeci de ani. Timp de şase luni, un călugăr budist mi-a oferit găzduire pentru a avea un răgaz de gândire. În schimbul găzduirii, eu îi plimbam câinii. După cele şase luni, am decis să mă întorc în România şi să renunţ la Go”, povesteşte Mirel.

 

Din Japonia, la afaceri cu pantofi în România…

La revenirea pe tărâmul românesc, primul lucru pe care şi l-a amintit Mirel a fost cum să se ferească de hoţi. Uitase cum este să ai de-a face cu aşa ceva, pentru că în Japonia nu se fura; oamenii îşi lăsau uşile descuiate deoarece acest fenomen efectiv nu exista. A avut şi dreptate pentru că a fost întâmpinat de un hoţ chiar la ieşirea din aeroport. Cu toate acestea, se întorcea acasă cu drag, doar era pământul natal. „Eram convins că nu am cum să-mi câştig traiul jucând Go, aşa că am intrat în afaceri. Împreună cu alţi parteneri, am început o afacere cu pantofi, pe care am dezvoltat-o în mai multe oraşe. În acest timp, nu am încetat să joc Go”, îşi aminteşte campionul european Mirel Florescu.

 

… şi înapoi la Go

Deşi putea să îşi câştige banii şi altfel, Go-ul nu-i dădea pace. Era marea lui pasiune şi reuşea să-l fascineze de ani buni, din ce în ce mai mult. Acum aproximativ 11 ani a pus la punct o platformă de joc pe internet, prin intermediul căreia putea juca Go cu oameni din toată lumea şi putea ţine şi cursuri în acest sens. Lucrurile au început să se lege, tot mai mulţi români au devenit interesaţi, a organizat tabere de Go peste tot prin ţară, având parte şi de participanţi din alte ţări. A şcolit şi îndrumat mai mulţi campioni europeni, iar acum românii cam fac legea în Europa în ceea ce priveşte competiţiile de Go. Mirel Florescu a renunţat definitiv la alte afaceri şi, pentru prima dată, s-a dedicat în totalitate Go-ului, care a devenit şi o profesie, nu doar o pasiune. „Am elaborat şi un manual de Go, vândut până acum în aproximativ 1000 de exemplare, ţin cursuri de Go la Centrul Cultural din Piteşti şi fac demersuri pentru introducerea acestui joc şi în şcoală, ca materie opţională”, spune Mirel.

 

Casetă:

Jocul Go în România este legat de numele academicianului Gheorghe Păun care l-a practicat şi popularizat în perioada anilor ‘80. Academicianul a primit cadou un joc Go de la un alt mare matematician, Solomon Marcus, alături de instrucţiunile de joc. Deşi în preajma celui de-al II-lea Război Mondial a existat un grup de jucători la Timişoara şi, ceva mai târziu, unul şi la Bucureşti, jocul a devenit mai cunoscut în România după anul 1980, în acea perioadă producându-se şi vânzându-se peste 200.000 de jocuri.

 

*   *   *   *   *

Cristian Pop - 7d

Dragoş Băjenaru - 6d

Free homepage created with Beep.com website builder
 
The responsible person for the content of this web site is solely
the webmaster of this website, approachable via this form!